Hai s-o zicem pe șleau, fără menajamente și perdele: dacă vezi o femeie bătută și te faci că nu vezi, ești o scursură. Dacă vezi un copil amuțit de frică sau îl auzi țipând de spaimă și îți continui drumul nepăsător pentru că ”nu vrei să te bagi”, ești o mizerie.
Dacă ești jurnalist și alegi să scrii doar la comandă despre paranghelii și ”realizările” politicienilor, dar nu te oferi să scrii ”pro-bono” despre femeile și copiii bătuți, abuzați, chinuiți și umiliți chiar sub ochii noștri, atunci ești cârpă.
You might also like
E greu să te implici? Da, e greu. Clar, publicitatea nu vine la pachet cu cazuri de violență domestică fizică sau psihică. Dar dacă ție nu-ți pasă azi, mâine poate plânge copilul tău pentru că un altul – crescut în urlete, pumni și frică – a ajuns agresor și s-a luat de el.
Cum poți să te numești părinte, om ”responsabil”, când accepți ca lumea în care-ți crești copilul să fie înfricoșată de indivizi cu apucături de maimuțe scăpate din cușcă?
Politicienilor, nu vă mai prefaceți că nu știți ce se întâmplă. De la consilieri locali până la parlamentari, mulți dintre voi știți exact ce prieteni aveți prin lumea interlopă. Când aveți nevoie de ”oameni de imagine” care urlă tare în stradă la mitinguri, știți unde-i găsiți. Dar n-aveți curajul să le spuneți că violența în familie nu se negociază. N-aveți coloana să le explicați că o palmă nu e nici glumă, nici metodă educativă, iar femeile nu au orgasm când le rupi oasele cu pumnii, picioarele, răngile sau alte obiecte contondente. Nici când sunt tăiate cu sabia sau cuțitul. Prietenii voștri cu mușchi știu că sunt protejați. Asta e realitatea. Și voi o știți. Așa că nu mai dați ochii peste cap când vi se cere să faceți ceva concret.
Știți foarte bine că printre prietenii breaslei voastre există sălbatici care ar trebui evaluați psihiatric. Fac aluzie la un caz recent, când unul de-al vostru și-a constrâns concubina – după o ceartă – să întrețină raporturi sexuale orale sub amenințarea pistolului. Știți cazul. Și polițiștii îl știu. Dar încercați să îl ascundeți împreună. Asta-i alt subiect.
Polițiștilor și polițistelor care tratează victimele cu dispreț sau indiferență: rușine! Femeile vin cu copiii în brațe sau de mână, tremurând, vin cu sânge pe față, cu vânătăi pe corp și cu lacrimi în ochi, iar voi le spuneți să se întoarcă acasă, ”de dragul copiilor”. Cât de grav trebuie să fi greșit o femeie ca să merite să fie ruptă în bătaie de un bărbat … și în plus, sub ochii copilului?
Vi se pare normal să le dați lecții despre răbdare, în loc să le oferiți protecție și încredere că sunteți de partea victimelor?
Vă plângeți că n-aveți chef să munciți degeaba, că oricum victimele își retrag plângerile. Întrebați-vă ”de ce”. Poate pentru că le e frică. Poate pentru că nu le ajută nimeni. Poate pentru că sistemul le încurajează să tacă. Poate pentru că voi, în loc să le apărați, le judecați. Sau așteptați să moară și să spuneți: ”Se mai întâmplă și d-astea”.
Judecătorilor și judecătoarelor – da, și voi intrați în discuție – care ridicați ordinele de protecție cu lejeritate: vă întrebați vreodată ce se întâmplă cu femeia aia după ce agresorul intră din nou pe ușă? Sau după ce se întâlnesc pe stradă, în locuri ferite de martori și camere de supraveghere? Vă uitați vreodată în ochii victimelor? Le ascultați? Le citiți declarațiile din dosare? Ascultați ce spun copiii lor? Sau doar răsfoiți dosarele superficial, ca să bifați niște formalități?
Unii agresori sunt cunoscuți în societate ca fiind periculoși – au trecut violent, au ieșiri, au reputație – dar nu contează. Se ridică ordinul și se spune ”să se înțeleagă”. Se înțelege… cu pumnii.
Și voi, profesori, învățători, directori de școli și antrenori – nu mai închideți ochii când vedeți copii care tremură la apariția unui părinte. Când un copil devine brusc mut, agitat, retras, agresiv sau visător cu ochii în pământ după o „vizită de familie”, nu e o întâmplare. Nu e „problema lor de acasă”, e treaba voastră să vedeți, să auziți și să acționați. Dacă un tată urlă pe holurile școlii sau trage copilul de mână ca pe un sac de cartofi, nu fiți mobilierul din fundal. Dacă o mamă vine plânsă, cu urme vizibile pe față sau cu vocea frântă, nu o lăsați să plece fără să spuneți sau să faceți nimic. Dacă la sală un copil refuză să se schimbe, e speriat de atingeri, sau tresare la strigăte, nu e „doar mai timid” – poate că se teme pentru viața lui. Educația și antrenamentul nu înseamnă doar exerciții și lecții, ci și vigilență, umanitate și reacție. Copiii vă privesc ca pe adulții de încredere. Ce faceți – sau ce nu faceți – poate să le salveze copilăria. Sau să-i condamne la tăcere.
Și voi, cetățenii – da, voi toți cei care sunteți martori la agresiuni: nu mai întoarceți privirea. Dacă nu puteți interveni direct, măcar sunați la 112. Nu vreți să le spuneți dispecerilor cum vă numiți? Nu le spuneți, doar spuneți-le să trimită un echipaj de poliție urgent. Un apel poate salva o viață. Filmați! O filmare poate pune agresorul acolo unde îi e locul – în fața legii. Dar dacă stați deoparte și vă uitați ca la circ, sunteți parte din tragedie. Nu sunteți neutri – sunteți complici prin tăcere.
Iar pentru victimele care încă nu au curaj: poate că azi nu e ziua, dar va veni. N-ai nicio vină că ai ajuns acolo. Nu te învinovăți că ai iubit, că ai iertat de n ori, că ai sperat sau că te-ai lăsat manipulată. Nu ești slabă. Nu ești nebună. Nu ești ”dificilă”. Ești om. Nu tu ești problema.
Indiferent ce păcate crezi că ai sau chiar ai, suportarea agresiunilor nu te va curăța. Nu ești pe lume ca să fii sac de box. Ești pe lume ca să trăiești, nu să supraviețuiești în teroare.
Ridică-te. Cere ajutor. Și dacă prima ușă se închide, bate la a doua. Nu toți sunt surzi. Nu toți sunt orbi. Și, mai ales, nu ești singură.
Principalele forme recunoscute de violență domestică:
-
Violență fizică – loviri, împingeri, strângeri de gât, arsuri, vânătăi, tăieturi, utilizarea de obiecte pentru a răni etc.
-
Violență psihologică / emoțională –
-
umilire, jigniri constante, insulte,
-
control excesiv, izolare de familie/prieteni,
-
intimidare, manipulare,
-
amenințări (inclusiv cu sinuciderea sau cu luarea copilului),
-
inducerea sentimentului de vină sau rușine.
-
-
Violență economică – controlul strict al banilor, refuzul accesului la resurse, interzicerea de a lucra sau de a avea cont bancar.
-
Violență sexuală – forțarea sau constrângerea partenerului să întrețină relații sexuale împotriva voinței sale, inclusiv în cadrul relației sau căsătoriei.
-
Violență socială – împiedicarea victimei să aibă contact cu alte persoane, limitarea libertății de mișcare și comunicare.
Violența domestică nu este ”o treabă de familie” și nici o fază care trece de la sine. Este un abuz sistematic care distruge vieți în tăcere și, dacă nu este oprit, poate duce la consecințe dramatice. La nivel fizic, femeile ajung să fie internate cu traumatisme grave: oase rupte, leziuni interne, arsuri, uneori chiar pierderi de sarcină, iar în cele mai tragice cazuri, deces. Dincolo de urmele de pe piele, violența psihică sapă mult mai adânc: frica constantă, rușinea, lipsa stimei de sine, anxietatea, insomnia, depresia și stresul posttraumatic devin parte din rutina zilnică a unei victime.
Femeile ajung să creadă că sunt vinovate, că merită ce li se întâmplă, că n-au unde să fugă. Se izolează complet de prieteni și familie, pierd locuri de muncă, iar din cauza lipsei de sprijin și a rușinii sociale ajung să tacă și să accepte. Și poate cel mai grav: copiii martori ai acestor agresiuni învață că așa e normal. Cresc cu frica în oase, cu traume nespuse, și foarte mulți dintre ei devin fie agresori, fie victime în următoarea generație.
Asta înseamnă violența domestică: un lanț al ororii care se transmite mai departe, până când cineva are curajul să-l rupă. Dar până acolo, fiecare zi în care tăcem e o zi în care cineva e umilit, rănit sau ucis.
Dacă ai trecut prin astfel de experiențe sau pur și simplu vrei să înțelegi mai bine prin ce trec victimele violenței domestice, îți recomandăm să asculți următorul episod de podcast. Este sincer și dureros, dar extrem de important. Dacă ai răbdare până la final, precis vei simți și, mai ales, vei înțelege:
