Tribunalul Suceava a respins contestația formulată de o fostă vânzătoare dintr-un magazin Profi, care susținea că a fost concediată abuziv, sub pretextul restrângerii activității. Femeia a cerut anularea deciziei de concediere, reintegrarea în muncă și plata salariilor pierdute, însă a ajuns să fie obligată să achite fostului angajator 1.700 de lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
Tribunalul Suceava – Secția I Civilă a admis excepția tardivității invocată de societatea angajatoare și a respins acțiunea fostei salariate, constatând că aceasta nu respectase termenul legal de 45 de zile pentru contestarea concedierii.
You might also like
Judecătorii au stabilit că ultima zi în care femeia putea contesta decizia era 18 iulie 2025. Cu toate acestea, contestația a fost expediată prin poștă abia la 21 iulie, cu trei zile mai târziu, și înregistrată la Tribunalul Suceava pe 23 iulie.
Deși fosta angajată a susținut că decizia de concediere nu i-a fost comunicată, instanța a constatat că aceasta semnase pentru primirea unui exemplar la 2 iunie 2025.
Din acest motiv, judecătorii nu au mai analizat dacă desființarea postului fusese justificată sau dacă femeia fusese concediată abuziv, așa cum susținea.
În plus, Tribunalul Suceava a obligat-o să achite fostului angajator suma de 1.700 de lei, reprezentând onorariul avocatului.
Hotărârea a fost pronunțată la data de 5 octombrie 2026 și putea fi atacată cu apel în termen de 10 zile de la comunicare.
Numărul dosarului este 2396/86/2025.
Angajată în octombrie, concediată în iunie. Femeia susținea că a fost dată afară pentru că își luase concediu medical
Potrivit documentelor din dosar, femeia a fost angajată la 18 octombrie 2024, în baza unui contract individual de muncă pe perioadă nedeterminată, ocupând funcția de vânzător mezeluri.
Societatea pentru care lucra avea un contract de prestări servicii cu lanțul de magazine Profi, în baza căruia preluase gestionarea unui magazin. Firma se ocupa de vânzarea produselor și administrarea activității comerciale, inclusiv de plata salariilor angajaților.
După aproximativ șase luni și jumătate de la angajare, la 5 mai 2025, femeia a primit o notificare prin care era informată că societatea se află într-o procedură de restrângere a activității și că postul său urma să fie desființat.
I s-a acordat un preaviz pentru perioada 6 mai – 2 iunie 2025, timp în care avea posibilitatea să își caute un alt loc de muncă.
La 2 iunie, angajatorul a emis decizia de concediere, urmând ca raporturile de muncă să înceteze începând cu ziua următoare.
Fosta salariată a considerat însă că explicațiile oferite de firmă nu reflectau realitatea.
Aceasta a susținut că fusese singura vânzătoare concediată, deși în magazin mai lucrau alte cinci persoane pe funcții de vânzător. În opinia sa, angajatorul nu explicase de ce tocmai postul său trebuia desființat.
Mai mult, femeia a afirmat că adevăratul motiv al concedierii ar fi fost unul personal, respectiv faptul că își luase concediu medical.
În acțiunea depusă la Tribunalul Suceava, fosta angajată a arătat că societatea invocase doar o presupusă restrângere a activității, fără să prezinte motive concrete care să justifice eliminarea postului.
De asemenea, aceasta a susținut că firma încercase să angajeze alte persoane pe aceeași funcție, ceea ce, în opinia sa, demonstra că desființarea locului de muncă nu fusese una reală.
Femeia a cerut anularea deciziei de concediere, reintegrarea pe postul ocupat anterior sau pe un alt post disponibil, plata tuturor salariilor și drepturilor salariale de care ar fi beneficiat, precum și dobânda legală și cheltuielile de judecată.
Firma susținea că ajunsese să mai aibă doar 4,42 lei în cont
În apărarea sa, societatea angajatoare a prezentat o situație financiară dificilă, susținând că reducerea personalului devenise necesară pentru evitarea incapacității de plată.
Potrivit explicațiilor oferite instanței, firma preluase gestionarea magazinului Profi în baza unui contract încheiat în octombrie 2024, pentru o perioadă de un an, cu posibilitatea prelungirii.
În schimbul serviciilor prestate, societatea primea de la Profi o sumă minimă garantată și, în anumite condiții, un bonus.
Din acești bani trebuia să suporte toate cheltuielile necesare funcționării magazinului, inclusiv salariile, concediile angajaților și eventualele sancțiuni.
În același timp, firma susținea că plătea către Profi un comision din profit, care inițial fusese de 1%, dar care, începând cu 1 aprilie 2025, ajunsese la 16%.
Reprezentanții societății au arătat că majorarea comisionului, combinată cu vânzările slabe din lunile ianuarie și februarie, afectase serios situația financiară a firmei.
Problemele ar fi devenit atât de grave încât, la sfârșitul lunii aprilie 2025, în contul bancar al societății mai rămăseseră doar 4,42 lei.
Angajatorul a depus la dosar și un extras de cont pentru a susține această afirmație.
Potrivit firmei, discuțiile privind reducerea personalului începuseră încă după primele trei luni de activitate, însă administratorul ar fi încercat să păstreze angajații cel puțin șase luni, astfel încât aceștia să poată beneficia ulterior de indemnizație de șomaj.
În cele din urmă, administratorul a considerat că reducerea cheltuielilor salariale devenise inevitabilă pentru a putea continua activitatea și pentru a asigura plata angajaților considerați indispensabili.
De ce a fost aleasă tocmai această vânzătoare pentru concediere
În ceea ce privește alegerea persoanei concediate, societatea a explicat că la raionul de mezeluri lucrau două angajate.
Firma a decis să păstreze cealaltă vânzătoare deoarece aceasta putea îndeplini, la nevoie, și atribuții de casier.
În schimb, potrivit susținerilor angajatorului, femeia concediată nu își manifestase disponibilitatea de a lucra și la casa de marcat atunci când era necesar.
Societatea a invocat și fișa postului, potrivit căreia vânzătorii de mezeluri trebuiau să suplinească alte posturi din magazin la solicitarea superiorilor.
În aceste condiții, conducerea firmei a susținut că alegerea salariatei concediate fusese bazată pe criterii obiective, legate de organizarea activității, nu de probleme personale.
Angajatorul a mai precizat că, înainte de concediere, existau două posturi de vânzător mezeluri, iar ulterior rămăsese unul singur, atribuțiile postului desființat fiind preluate de ceilalți salariați.
Firma a explicat și de ce a făcut o nouă angajare după concediere
Un alt aspect contestat de fosta salariată a fost faptul că societatea căutase personal după ce o concediase invocând restrângerea activității.
Femeia considera că o asemenea situație contrazicea motivul invocat pentru desființarea postului său.
Reprezentanții firmei au oferit însă o altă explicație.
Potrivit acestora, după concediere, o angajată care lucra la „coffee corner” și avea și atribuții de casier fusese diagnosticată cu o boală gravă, urmând să lipsească o perioadă îndelungată în concediu medical.
În același timp, o altă salariată, care ocupa funcția de șef de tură, anunțase că este însărcinată și că exista posibilitatea să intre în concediu medical.
Din acest motiv, societatea a susținut că fusese nevoită să angajeze o altă persoană, dar nu pe postul de vânzător mezeluri desființat, ci pe un post de casier.
Noua angajare ar fi avut loc abia la sfârșitul lunii iulie 2025, la aproape două luni de la concedierea reclamantei.
Angajatorul a respins astfel acuzația că ar fi desființat fictiv postul femeii pentru a o înlocui ulterior cu altcineva.
Procesul s-a încheiat înainte ca judecătorii să analizeze acuzațiile
Toate aceste explicații și acuzații au rămas însă fără o analiză judiciară pe fond.
Societatea a invocat încă de la început faptul că fosta salariată formulase contestația după expirarea termenului prevăzut de lege.
Femeia susținuse că nu primise decizia de concediere, însă firma a prezentat documentul semnat de aceasta pentru confirmarea primirii.
Instanța a reținut că salariata luase cunoștință de decizie la 2 iunie 2025, iar termenul de contestare expirase la 18 iulie.
Cum cererea fusese expediată prin poștă la 21 iulie, Tribunalul Suceava a constatat că termenul legal fusese depășit.
Prin urmare, judecătorii au respins contestația ca tardiv formulată, fără să stabilească dacă firma avea într-adevăr motive economice suficiente pentru concediere sau dacă măsura ascundea un conflict legat de concediul medical al salariatei.
În loc să obțină reintegrarea în muncă și salariile restante solicitate, femeia s-a ales, în urma hotărârii pronunțate în primă instanță, cu obligația de a plăti fostului angajator 1.700 de lei, reprezentând cheltuielile de judecată.
