La scurt timp după încheierea celei mai ample campanii umanitare din România, Andreea Anița a transmis un mesaj public extrem de emoționant, în care mulțumește tuturor celor care au contribuit la strângerea sumei de 2,3 milioane de dolari, necesară tratamentului salvator pe care urmează să îl înceapă în Statele Unite.
Diagnosticată cu sarcom sinovial, o formă rară și agresivă de cancer, Andreea a epuizat, de-a lungul anilor, toate opțiunile de tratament disponibile în România și Europa. Singura șansă rămasă a venit de la Memorial Sloan Kettering Cancer Center din New York, unde poate beneficia de o terapie celulară inovatoare, extrem de costisitoare.
You might also like
Campania umanitară a fost declanșată și coordonată de preotul fălticenean Alexandru Lungu și polițistul brașovean Daniel Ceclan (Dani Cek) și de voluntarii Asociației „Aripi pe Pământ”, reușind într-un timp record să mobilizeze români din țară și din diaspora. În mai puțin de nouă zile, pragul financiar necesar a fost atins, iar cazul Andreei a devenit un simbol al solidarității naționale.
În mesajul său, Andreea vorbește deschis despre suferință, frică, epuizare, dar și despre forța incredibilă primită de la oameni necunoscuți, care au ales să lupte pentru ea atunci când nu mai avea puterea să o facă singură. De asemenea, aceasta ia ferm apărarea celor implicați în campanie, respingând orice suspiciuni sau acuzații apărute în spațiul public și subliniind că toți banii au intrat în conturile sale personale, urmând ca tratamentul să fie achitat integral și transparent.
Mesajul Andreei Anița este, în același timp, un strigăt de recunoștință, dar și o mărturie despre ce poate face o comunitate atunci când alege empatia în locul indiferenței.
Mai jos, redăm integral mesajul publicat de Andreea Anița pe Facebook, fără nicio intervenție editorială:
”Mulțumesc…
Nu există cuvinte care să cuprindă ce simt. Există doar o inimă care a fost ținută în viață de altele. Vreau ca lumea să știe asta, dacă încă respir, dacă încă sunt aici, este pentru că oameni care nu aveau nicio obligație față de mine au ales să mă poarte atunci când eu nu mai puteam merge. Îi mulțumesc părintelui Alexandru Lungu. Omul care nu m-a lăsat să dispar în liniște. Omul care m-a întrebat mereu cum sunt și care în momentul în care a înțeles că nu mai sunt bine, a acționat fără ezitare. Mi-a spus „Nu mă las până nu vei fi bine de tot.” Și m-a ținut de mână când eu nu mai aveam puterea să mă țin nici pe mine. Prin el a intrat în viața mea Dani Cek. Un om pe care nu îl cunoscusem niciodată, dar care a ales să mă cunoască în cel mai greu moment al meu. Astăzi îi spun frate. Așa cum frate îmi este și părintele. Doi oameni rari, de o bunătate care nu se învață, ci te naști cu ea. Doi oameni care nu doar ajută, ci se dau pe ei. Pentru mine sunt îngeri pe pământ. Trebuie să spun acum ceva clar și răspicat: ESTE SUFICIENT! Încetați să îi mai terfeliți pe părintele și pe Dani. Este revoltător ca doi oameni care au ajutat NECONDIȚIONAT, fără niciun interes, să fie obligați să ducă în spate și nedreptăți, suspiciuni și vorbe rele aruncate cu ușurință. Oamenii aceștia nu au luat nici măcar un leu pentru ei.
Toți banii au intrat în conturile mele personale, iar tratamentul meu va fi plătit integral, în avans, lucru care va fi dovedit public. Cine nu este lămurit, să îmi scrie mie direct. Arăt extrasele, arăt tot. Este destul. Acești oameni minunați și-au neglijat familiile pe tot parcursul campaniei. Nu și-au luat în brațe copiii și soțiile. Și-au dedicat TOT TIMPUL pentru mine. S-au sacrificat întru totul. NU ACCEPT să mai spuneți nici măcar un cuvânt rău la adresa lor. Cât despre mine, celor care cred că aș fi făcut asta pentru a mă îmbogăți, le-aș da cu drag cei 2,3 milioane de dolari, dar la pachet cu boala mea. Să vedem câți ar accepta.
Revenind, asociația „Aripi pe Pământ”. 656 de oameni. VOLUNTARI. Doctori, profesori, avocați, polițiști, oameni cu joburi de tot felul, toți merg la muncă în fiecare zi și totuși se dedică facerii binelui până adorm cu telefoanele în mână. Fără plată. Fără interes. Doar cu inimă. Oameni care au muncit pentru mine în timp ce eu zăceam, slăbită, fără aer, fără putere, fără voce. Au fost zile în care nu am mai putut scrie. Zile în care nu am mai putut răspunde. DELOC. Atunci au vorbit ei pentru mine. Au scris. Au explicat. M-au apărat. Au donat. Au vândut. Au luptat. Neîncetat. Au făcut imposibilul posibil. Și au făcut ceva ce nu voi putea uita niciodată, au unit o țară întreagă. România. Pentru mine. Familia mea. Mama mea, care mi-a auzit fiecare respirație grea, fiecare plâns, fiecare teamă. Sora mea și fratele meu, bucăți din mine, forța mea atunci când a mea se termina. Logodnicul meu, care a rămas. Care nu a fugit. Care m-a ales chiar și atunci când boala a încercat să mă ia. Verișoarele, mătușile, unchii mei, toți. Cu rugăciuni spuse cu iubire. Fără voi, nu aș fi ajuns aici. Au fost oameni care au spus că nu exist. Că sunt o minciună. Când eu nu am avut aer să răspund, alții au făcut-o pentru mine. M-au apărat când eu eram prea slabă să mă apăr. Eram în pat, cu oxigenul la nas, luptând pentru fiecare respirație. În capul meu era un singur gând: rezistă. Doar atât. Nu acum. Nu încă. Nu când atâția oameni cred în tine. Nu am făcut nimic extraordinar. Doar am rezistat. Ani întregi de durere, de tratamente, de operații, de frică. Răni care nu se văd și oboseală care nu se spune. Am căzut de nenumărate ori. M-am ridicat târându-mă. Dar dorința de a trăi nu m-a părăsit niciodată. Am fost speriată. Am fost epuizată. Am fost la limită, dar mereu, cumva, am ajuns la lumină. Zilele acestea chiar am crezut că se va întâmpla ceva rău cu mine. Că nu mai pot, dar voi nu m-ați lăsat.
Ați decis că eu trebuie să trăiesc. Am citit cuvinte care m-au ținut în viață „Andreea, tu doar respiră. Te cărăm noi pe brațe oriunde, tu doar rezistă”, „Andreea, suntem toți aici pentru tine, nu renunța acum”, „Te iubim, vrem să trăiești”. Oameni care nu mă cunosc. Și totuși m-au iubit. Cum aș putea eu să renunț după asta? Sunt copleșită. Români, M-AȚI ȚINUT ÎN VIAȚĂ. Pe mine. O străină.Nu știu dacă voi putea vreodată să întorc ce mi-ați dat. Știu doar să spun asta, cu tot ce sunt: mulțumesc! Familiei mele, vecinilor mei, prietenilor mei, cunoștințelor, strainilor, tuturor. V-aș îmbrățișa pe absolut toți dacă aș putea. Mă înclin în fața voastră.”
